A vorbi despre omul şi jurnalistul Mile Cărpenişan este ca şi cum ai turna o lacrimă pe plita încinsă a sufletelor noastre. A celor care l-am admirat din faţa televizoarelor. A celor de care a fost alături oriunde i-a cerut-o meseria. A celor care am avut privilegiul de a-i fi prieteni. A celor care l-am iubit aşa cum a fost. Un om care într-o viaţă de 34 de ani a trăit cât alţii în două şi pe care a mistuit-o numai cum a vrut.

La numai 18 ani, când alţii încercau să buchisească lumea, Mile Cărpenişan păşea timid în redacţia ziarului Timişoara. Acolo a descoperit taina cuvintelor aşternute pe hârtie. Secretele televiziunii le-a găsit în studiourile Televiziunii Europa Nova şi TVT 89. După o perioadă la cotidianul Naţional, Mile a revenit, apoi, la marea sa pasiune – televiziunea. A devenit unul dintre cei mai cunoscuţi reporteri ai Antenei 1 prin dăruirea şi prin puterea sa de a surprinde-n câteva minute de transmisiune toată durerea sau bucuria acestei lumi. Şi nu s-a sfiit să spună unei ţări întregi „mi-s fălos că-s bănăţan” şi să le vorbească tuturor despre bunătatea oamenilor de aici.

Pentru reporterul Mile Cărpenişan, expresia „nu se poate” n-a existat în vocabular. Chiar dacă a însemnat să înfrunte bombele războiului din Kosovo, moartea care pândea în orice fir de nisip din Irak sau apocalipsa pe pământ după tsunami-ul din Indonezia. Sârbul nostru a ştiut că presa nu este un joc de domnişoare şi a luat viata-n pieptul său mare. Nu s-a oprit nici o clipă să se întrebe „Oare, merită?”. Toţi banii din această lume nu ar fi putut cumpăra bucuria jurnalistului Mile Cărpenişan ca la ceas de seară să deschidă Observatorul cu un direct despre viaţă, aşa cum numai el ştia să o surprindă. Nefardată şi plină de sensuri.

Da, Mile a fost un mare orgolios. A avut acel orgoliu profesional pe care cu greu îl mai găseşti prin presa românească. A fost un ostaş credincios al adevărului. Pe care niciodată nu l-a trădat. Cu orice risc. Nu şi-a negociat principiile şi credinţa sa în adevăr. Chiar dacă asta a însemnat ca, de multe ori, să fie singur împotriva tuturor. A mers înainte, ştiind că mai devreme sau mai târziu i se va da dreptate. Din păcate, n-a mai apucat să vadă că pietrele cu care unii au aruncat în el s-au transformat în lacrimi şi flori. Poate că este prea târziu. Sau poate că nu. Numai Mile ştie.

Mile a iubit necondiţionat. A iubit cu pasiune. Şi-a ascuns lacrimile din suflet în spatele vorbelor tăioase ca un diamant. Mile şi-a iubit părinţii ca pe nişte sfinţi, iar prietenii şi i-a transformat fraţi.
Pe Mile era de ajuns să-l cunoşti o singură data ca să nu-l uiţi. Avea aceea forţă extraordinară de a-ţi transmite o bucăţică din sufletul său de prea multe ori neînţeles. A fost omul gesturilor simple şi directe. Era de ajuns să simtă bunătatea unui om şi îi devenea cel mai bun prieten. Gata oricând să sară în ajutorul oricui avea nevoie, Mile a obosit cu masca sa de dur pe care ne-o arunca tuturor în faţă. N-a vrut să supere pe nimeni cu durerea sa şi s-a retras discret. S-a stins ca flacăra de la gura pistolului mitralieră.

Noi, toţi , nu putem să fim supăraţi pe sârbul nostru că a plecat înainte de a ne spune toate poveştile acestei lumi prea pline de lacrimi şi vise. Pentru că ştim că a făcut totul, aşa cum spunea chiar el, în felul său. În acel fel, rezumat în doar două cuvinte „E MILE”. Important este ca Mile Cărpenişan să nu fie doar ştirea de astăzi, ci povestea spusă la nesfârşit despre icoana omului bun care s-a dus să ia interviu îngerilor.

Drum luminat, frate Mile ! Osvetlien da ti bude put, brate Mile!

… sunt cele mai triste si cele mai frumoase cuvinte spuse de un prieten. Dragos a fost si ramane unul dintre cei mai buni prieteni…

Acum cateva zile scriam ca imi doresc sa fiu om de zapada. Candva, cu niste ani in urma, devenisem Mos Craciun. Atunci undeva intr-o casa cu oameni buni Iosif ( Ioji ), un baiat de 11 ani scria o scrisoare. Era Ajunul Craciunului si a lasat-o sub brad. Au gasit-o parintii lui, au citit-o si i-a lovit fiorul neputintei. Ioji avea leucemie si ii cerea lui Mos Craciun dreptul la viata. Povestea a ajuns la urechile colegilor mei din Bucuresti. Au luat pe loc decizia ca cel mai potrivit pentru a fi mosul de Craciun pentru Ioji sunt eu. Am facut tot ce sta in fisa postului unui veritabil batranel cu barba alba si cadouri in sac. Am rezolvat pentru Ioji o internare la Spitalul de Copii din Timisoara, singurul unde se facea tratament la standardele europene pentru bolnavii de leucemie. Tot eu i-am dat si vestea ca a primit in urma zbaterilor noastre o sponzorizare din partea Mc Donald’s din Romania. Avea toate motivele sa petreaca un Craciun fericit. A venit apoi in Timisoara de la Botosani si m-am ocupat de el sa nu-i lipseasca nimic. Putine au fost zilele necesare disparitiei unor “bariere”. Ioji ma vedea ca pe un frate mai mare, iar eu de mult nu mai eram reporterul Antenei care urmareste un reportaj ci omul care sta alaturi de suferinta unui copil. Mergeam cu el la punctii, ii faceam zilele de chimioterapie mai usoare si ii dadeam pofta de viata. Au fost luni grele pentru el de tratament iar pentru mine pline de cicatrici pe suflet. Cand nimeni nu-i mai dadea nici o sansa miracolul s-a produs. Ioji a ajuns in Italia si l-au vazut medicii de acolo. Era dupa-amiaza pe la ora 3 si eram la volan cand mi-a sunat telefonul. Era Ioji. Era in Italia si era pe masa de operatie. Aproape ca am facut accident pana am oprit masina. Apoi, la cateva secunde dupa transplant cand si-a revenit din anestezie m-a sunat din nou. Am intrat in direct impreuna si oprindu-ne lacrimile i-am anuntat pe toti ca Mos Craciun exista. Ioji primise dreptul la viata.
Soarta a fost insa cruda cu el si nu l-a iertat desi se vindecase de leucemie si era un copil minunat. Un an si jumatate mai tarziu m-a sunat din nou. De aceasta data era foarte senin in momentul in care mi-a dat o veste care m-a secerat. Un cancer la testicule facea prapad in corpul lui firav si atat de chinuit. Putin a mai durat pana cand fututul ala de telefon a sunat din nou. Erau colegii din Antena care ma anuntau ca Ioji a murit. Atunci am incetat definitiv sa mai cred in Mos Craciun. Mi-am jurat ca nu ma voi mai implica niciodata in viata in ceva asemanator.
Acum insa vreau sa cred totusi in puterea omului de zapada. Pe mine m-a facut intotdeauna sa zambesc si sper sa-i faca si pe altii. Povestea trista a lui Daniel Raduta m-a facut sa-mi incalc juramantul si sa sper ca putem face mult bine si nu toate intamplarile raman fara happy end. Ce pot eu sa fac pentru acest om este un gest minor, dar pentru mine plin de insemnatate. Imi scot la licitatie un lucru de suflet. Ceva care candva pentru mine a insemnat sansa la viata. Cei care isi doresc sa cumpere casca pe care o foloseam prin razboaiele din care am transmis ca reporter pot sa inceapa o licitatie. Sunt doar doua lucruri pe care vreau sa le mai spun si anume unul ar fi acela ca invingatorul care se va alege cu aceasta mica ofranda adusa vietii va primii inca un obiect la fel de plin de incarcatura pentru mine si al doilea ar fi un pact. Un pact prin care din suma obtinuta eu voi retine o bancnota (cea mai mica ca valoare) pe care promit sa o infoliez si sa o port in alta casca ori de cate ori voi mai ajunge vreodata pe front. Zic eu ca asa as purta mesajul pe care vreau sa-l transmit si acum ” Sa dam o sansa dreptului la viata “.

casca

Probao sam celog zivota da zatvorim oci i da ne gledam ruzne stvari koje su se desile pored mene. Ali danas vise ne mogu da lazem….danas sam tuzan. Trebao bi da budem veseo…danas je nova godina…ali ova nova godina ne moze uopste da me raduje. Necu vise da lazem druge i samog sebe….tesko mi je da vidim moje stare roditelje kako se u nihovim godinama muce da prezive. Ne samo da se muce nego patuju i zbog mene i probaju da mi pomognu taman ondak kad bih ja trebao sa budem pored nih da im skocim u pomoc. Za mene danas nije slavlje ….mogu da se radujem samo zato sto su moij zivi ali ne znam kako mogu pomoci i uvek kada mi traze da im budem blizu ja nadzem razloge da se sakrijem samo zato sto znam da nisam taj covek koij veruju oni da jesam. I da …danas sam tuzan posto danas u ovom prvom danu u novoj godini imam snage da priznam da meni nije do slavlja. Bilo bi razloga za radost kad bi znao da je sve u redu ali necu vise da se lazem…zivot je zajeban i mene vec me stignu stare senke i nemam snage da prevarim. Necu sad od toga da pravim dramu samo ponekad i Mile ima prava da bude tuzan. Nemojete mi suditi ostavite da vreme leci sve i zajedno u tisini da slusamo mojeg Balasevica.

Astazi nu e anul meu nou … astazi sunt trist

Am incercat toata viata mea sa inchid ochii si sa nu ma uit la lucrurile urate care se intamplau in jurul meu. Dar astazi nu mai pot sa mint … astazi sunt trist. Ar trebui sa fiu vesel astazi e anul nou … doar ca acest an nou nu are cum sa ma bucure. Nu mai vreau sa-i mint pe altii si nici sa ma mint pe mine … mi-e greu sa-mi vad parintii batrani chinuindu-se sa supravietuiasca. Nu numai ca se chinuie ei, dar sufera si pentru mine incercand sa ma ajute tocmai atunci cand eu ar trebui sa fiu langa ei si sa le sar in ajutor. Pentru mine astazi nu e sarbatoare … pot sa ma bucur numai pentru ca ai mei sunt vii, doar ca nu stiu cum as putea sa-i ajut si de fiecare data cand imi cer sa le fiu aproape eu gasesc motive sa ma ascund doar pentru ca sunt constient ca nu sunt omul care ma cred ei a fi. Si da astazi sunt trist pentru ca in prima zi a noului an am puterea sa recunosc ca nu imi arde de sarbatoare. Ar fi motive de bucurie daca as stii ca toate sunt la locul lor, doar ca nu mai vreau sa mint si da viata e fututa rau, iar pe mine incep sa ma ajunga din urma umbrele trecutului si chiar nu mai am putere sa pacalesc pe nimeni. Nu vreau acum din toate astea sa fac vreo drama, doar ca uneori si Mile are dreptul sa fie trist. Nu ma analizati si nu ma judecati. Sa lasam timpul sa le vindece pe toate si ascultati-l pe Balaseviciul meu.
PS Traducerea a fost executata la cererea expresa a celor care au sarbatorit revelionul acum 2 saptamani si nu pricep o iota din limba sarba.

Am vrut sa pup pista atunci. Noroc cu baietii de la CIA care mi-au dat viteza din zona. Eram iar in Baghdad. Eram ca acasa. Eram din nou cu ea. Am trecut de filtre, cozi interminabile, tepari irakieni dar cu ea de mana parca nimic nu ne-ar fi despartit niciodata. Am urcat intr-un Humvee de la U.S. Marines  care urma sa ne duca pana in Camp Victory si de acolo pe “soseaua mortii” pana la Fallujah . De fapt la Abu Ghraib.
Cea mai buna pizza am mancat-o atunci la Pizza Hut in Camp Victory Baghdad. Plecam de acolo pe “soseaua mortii” spre Abu Ghraib cu primul convoi. Cacaciosii de americani nu ne-au zis ca ne pot duce in aceeasi zi si ma cam abureau. Eram rupt aveam peste 60 de ore de nesomn. Eram in mijlocul Baghdadului in cea mai atacata unitate militara din lume si stateam in cur pe niste trepte din lemn. Fumam tigara din tigara. Vedeam lumea in reluare. In jurul meu parea liniste si totusi bubuiau mortierele. Treceau elicoptere cu raniti deasupra capului meu si eu le vedeam ca intr-un film prost pe care il visezi uneori. Singurul lucru care se misca la viteza normala era jarul de la tigara si ma uitam spre el atunci cand imi dadeam seama ca urmeaza sa adorm. Ne-au pus apoi toate bagajele intr-un alt Humvee si ne-au trimis pana la “zidul rugaciunilor”. Este un zid la iesirea din Camp Victory catre Irakul dezlantuit care se numeste asa . La el se roaga toti cei care nu stiu cate minute mai au de trait.
Am jucat fotbal american cu cativa marines asteptand semnalul de plecare al convoiului.
O minge ovala trimisa cu viteza spre tine te poate trezi mai repede decat o cafea, un redbull, sau o linie de cocaina. Ar fi putut fi si o grenada dar tu trebuia sa o prinzi si sa o dai mai departe. Langa zid EA. Statea si zambea superior. Vedea niste copii care se joaca.
A venit un colonel. Un colonel asa cum vedeti in filme: cu tinuta impecabila cu echipamentul complet si se adresa noua catorva bezmetici tineri cu o gravitate in voce care m-a facut desi nu era nevoie sa iau pozitia de drepti. De fapt convoiul era special facut pentru mine doar ca sa ma duca la Abu Ghraib . Aveam cu mine un coleg roman pe care l-am luat sa vada ca se poate face presa si la fata locului. M-am urcat intr-un Humvee si am pornit.
Am iesit pe soseaua mortii.
Soferul, un soldat american mistocar de o suta si multe zeci de kilograme si-a facut cruce , a pupat Sfanta Treime si apoi a pupat poza unei gagici cu tatele goale ce atarna pe tavanul blindatei. Il cheama Dalle. E din Arizona si nu stiu daca mai traieste pentru ca nu am intrebat-o. Statea in fata mea la volan iar in dreapta lui sergentul de la telecomunicatii. In dreapta mea, in picioare, gunner-ul si mai la dreapta de el baietasul ala roman adus sa vada cu ochii lui ce inseamna sa fii jurnalist. Cand am intrat pe linie dreapta Dalle m-a privit in oglinda atat de adanc incat am simtit ca sunt prea mic intr-o lume atat de mare. Mi-a zis sa-mi infig privirea prin geamul blindatei. Daca carecumva se intampla sa vad o sclipire metalica, ceva ce straluceste, un obiect ciudat sau chiar un barbat, o femeie ori un copil irakian care sa se apropie de noi la mai putin de 50 de metri sa pun mana pe mitraliera de langa mine si sa trag. Mi-a zis apoi ca daca suntem atacati ceea ce era foarte probabil el si sergentul vor cobori iar eu gunner-ul si baietasul ramanem in jeep. Eu trebuie sa trag, sa ii acopar si sa incercam sa ne salvam viata pentru ca si ei incearca acelasi lucru. Cu o zi inainte pe acelasi drum si cu aceeasi reteta se deplasase CNN. Un Humvee a fost aruncat in aer iar celalat in care aflau ziaristii s-a facut scrum . Am vazut asta la televizor la Sharjah in UAE. Fente pe sub pod , fente pe drum si schimbari de pozitii in comvoi. Asta au facut americanii numai ca sa ma duca intreg pana la Abu Ghraib. In fata inchisorii s-a franat brusc. Comvoiul s-a oprit si cativa soldati au coborat si mergeau pe poante ca balerinele. La mai putin de 30 de metri de masina noastra era ceva ce parea o bomba. Au luat cu grija pachetul l-au pus intr-un sant si ne-au facut semn sa intram repede in puscarie. La poarta paza era atat de stricta incat s-au controlat americanii pe americani.
Pe o tabla mare prietena mea imi lasase scris un mesaj “Lasati orice speranta voi ce intrati aici”. Era atat de Divina Comedia asta incat am inghitit-o cu putina apa. Americanii s-au spalat pe maini si ne-au lasat dracului acolo.
I-am gasit insa pe romani. Cadre medicale intr-o puscarie blestemata uitata de lume in curul iadului. Ea se uita ciudat la mine.  Niciodata  nu a suportat ideea ca eu vorbesc cu ingerii si ori de cate ori am inselat-o la modul cel mai fatis crapa de gelozie. Dar romanii de acolo erau oameni simpli cu bucurii si necazuri si un cosmar pe care urmau sa-l duca o viata intreaga. Au fost prea buni. Aveau aripi. Aveau acea fata de copil nevinovat, aveau acea fata de fecioara care stie ca nu trebuie sa dea socoteala nimanui pentru ca au facut totul corect. Oameni incercati, oameni macinati, oameni speriati dar oameni buni. Unul si unul.
Si pentru ca sunt buni probabil ca si pe ei s-a pisat ulterior cineva. Sau poate ca nu ….. inca.
Stateam in celulele in care americanii ii batjocoreau pe prizonierii irakieni cu cateva luni in urma iar de acolo am plecat intr-o seara cu un romanache. Era bezna. De jur imprejurul nostru cei mai de temut teroristi irakieni si cei mai rai soldati americani. Noi stateam ca prostii la mijloc. Lingeam si ne uitam la un elicopter din ala porcos care face multa galagie plin cu alti teroristi. Lingeam si muscam si crontanea si Doamne ce buna e inghetata in Irak. Cand am terminat romanul mi-a zis ca in mod normal in acel moment eu trebuia sa o cer de nevasta si ea sa ma duca la altar si acolo sa se lapede de mine pentru ca mi-a suportat destule si e cazul sa ma duc spre abis. Si omul mi-a zis toate astea in momentul in care in jur de 60 de mitraliere tinteau doi cretini care mancau inghetata noaptea la 11 in mijlocul heliportului puscariei Abu Ghraib. Elicopterul plin cu teroristi proaspat arestati nu putea sa aterizeze din cauza a doi romani. Din fericire unul dintre ei purta uniforma.

Trece un an jumate si acum simt deja ca imi lipseste … dar stiu de unde sa o iau. Stiu ca ma asteapta. Stiu ca va fi bucuroasa de revedere iar eu voi topaii de emotie ca un copil care se joaca de-a v-ati ascunselea. Atat doar ca eu nu m-am ascuns. E 2005 am imbatranit nu mai sunt naivul din DULCE SI AMAR. Cu rautate parca plec spre Baghdad. Sunt dur de acum si nu imi place catusi de putin ca niste nebuni americani si irakieni imi strica mie taramul de poveste. Sper sa vad mai putin fum. Sper sa nu mai imi rapaie la urechi mitraliere de mare calibru si poate nici macar o pocnitura de pistol nu as mai sesiza-o daca Baghdadul ar fi lasat sa fie cel pe care il doresc eu.

 
Zbor. Sunt 10 mii de metri sub mine. Din Emiratele Arabe Unite nu mai am asa de mult pana cand voi pune din nou piciorul in desertul irakian. Avionul se opreste . E o cursa charter una dintre putinele care zboara catre Irak. O firma privata face bani de pe cei care cumpara “One ticket to HELL”. Stau pe ultimele scaune. In fata mea sunt peste 100 de potentiali teroristi. Un american nu s-ar urca in avionul asta niciodata. Am o muie de european intre zeci de arabi si totusi ma simt ca la mine acasa. Sunt oameni buni si stiu asta. De unde stiu? Pentru ca au copii, au neveste , si la toti le put picioarele. Ma simt ca intr-un tren-motor intre Pischia si Bencecu de jos.

In avion stewarzi sunt un baiat si o fata. El din Thailanda ea din Moldova. Pilotul rus. Eu sarb din Romania. Ei arabi in lumea lor si totusi suntem oameni cu totii si impartim acelasi cilindru metalic plutitor. E si ea pe undeva jos. O vad cand ajung deasupra Baghdadului si pilotul franeaza brusc la 10 mii de metri altitudine. Ne oprim planam si parca timpul s-a oprit in loc. Sunt cateva secunde in care inima nu iti mai bate. Simti apoi cum avionul se culca spre stanga si incepe sa cada in spirala spre pamant. Cei slabi de inger lesina unul dupa altul. E de cacat senzatia. Eu stiu ce face pilotul si tocmai de aceea imi beau linistit ceaiul rece. Nu avem voie sa ne abatem nici 10 metri de la punctul stabilit pentru aterizare. Este singura zona sigura in care rachetele nu ne pot atinge. Si tirbusonul se invarte si oamenii ametesc si panica e tot mai mare cu cat pamantul e tot mai aproape. Tot in stanga prin geam vad cum explodeaza o bomba chiar pe pista. Noi acolo ar trebui sa ajungem intregi. Ma rog ca pilotul rus sa fi trecut prin razboaiele duse de Uniunea Sovietica si sa stie ce face. Avionul tremura si toate niturile stau parca sa se desprinda. Ma uit prin hublou si vad pamantul de parca l-am zgaria cu botul avionului. Cat oi fi eu de harsait parca totusi am fluturi in stomac. Printre dinti spun de undeva din coada avionului de parca m-ar putea auzi pilotul “pune-l dracului jos”. Si fac asta uitandu-ma in ochii ei . Ea care ma asteapta cu un aer satisfacut, impasibil si foarte stapana pe sine. La pus jos rusul. Au iesit incet incet pe culoar toate sosetele jegoase si muierile transpirate . Am iesit si eu. I-am zis PA Elenei stewardesa moldoveanca si l-am batut pe burta pe thailandez. Pentru comandantul aeronavei un tip de varsta lui tata nu am avut decat o palma intinsa ridicata la un chipiu imaginar. Am ajuns. M-am intors la EA si la Baghdadul meu. Sunt insa trist. Stiu ca voi vedea din nou moartea peste tot. Copii plangand si oameni speriati. In Iad toti sunt tristi si arabii si americanii si EA si eu. Pentru o clipa mintea incepe sa-mi fuga, patinez si o dau in filosofie si intrebari retorice: oare cand se va opri acest cumplit razboi? Ma scutur ca sa imprastii peste tot gandurile mele - gandurile alea gandite in sarbeste si spuse acum in romaneste. Ma setez pe engleza si in timp ce cobor pe scara avionului vad ca totul e la fel iar EA nu s-a schimbat deloc.

Really this is not over yet… it will continue day after day… so see you tomorrow again

Fuck are this US tank’s?

- No. I am sure it’s Irakian. Stay calm.

- I am not calm at all. Look at the fucking cannon. …… They move the fucked cannon in our direction.

- Ok we are screwed…

-…they are marines

Intram in Baghdad . Cel mai periculos loc de pe planeta in acel moment. Soferul meu un beduin iordanian spera sa fie tancuri irakiene la portile capitalei . Pe autostrada erau vreo doua futute de tancuri cenusii si nimic altceva de jur imprejur pana spre orizont. Eram a doua masina dintr-o coloana de peste o suta. Cand ne-am trezit cu tunul proptit in parbriz si simteam de pe scaunul din fata mirosul de praf de pusca recunosc ca nu m-am cacat pe mine ci mi-a trecut pofta pentru vreo trei zile. Am inghetat.Am stat cu madularul ala proptit in piepti vreo 5 minute. 5 minute cat 50 de ani. Ma gandeam ca mi-am mintit parintii si asta ma durea cel mai tare. Ma gandeam ca Antena se va caca pe noi si pe experienta noastra jurnalistica la fel de lejer cum s-ar fi cacat tanchistul care nu avea decat un cuvant de zis: “Fire”. Si iar parintii. Oamenii aia tociti la organul numit sentiment de un cretin de copil care pentru o idee s-a batut cu prea multi balauri. Vad si acum dupa 6 ani fata tanchistului care a iesit pe turela. Un american disperat care era saracul de o mie de ori mai speriat decat noi pentru ca s-a trezit cu o suta de masini pe care scria TV in fata azimutului. A iesit din tanc. Am iesit si noi din masini. Am negociat daca se poate spune asa intrarea in Baghdad. Adica noi i-am spus fie ce o fi noi mergem si el a ripostat…ok mergeti.

Ati intrat vreodata in Iad? Eu da.Si nu murisem . Intram in Baghdad. In jurul meu Satana dadea bairam.Cum sa va descriu voua acum un Iad pe care eu l-am vazut l-am mirosit si l-am simtit? Probabil o sa treceti usor peste bucata asta de text care face parte dintr-un material prea lung si plicticos dar acolo a fost iadul. Mi-a fost bine. Nu eram singur. Era Cosmin , era beduinul si ca intotdeauna eram cu ea. Era din nou foarte dragastoasa. Mereu m-a tinut in brate. Eu banatan si sarb mandru o tot alungam de langa mine. Dar ea venea mieroasa si simteam cum imi sufla in urechi. Ne uitam impreuna la sutele de cadavre inca calde printre care faceam slalom; la masini fumegande pe parbrizul carora s-au intins creieri; la femei carbonizate impreuna cu copilul pe care il strangeau in brate; la mujahedini inarmati cu mitraliere si pituliti in cate un sant din fata unei case bombardate. Macar ei acei dusmani ai democratiei tipice americane ne zambeau si ne faceau cu mana din spatele mitralierei fara sa apese pe tragaci. Era Baghdadul cosmarurilor mele. Este si acum Baghdadul acelorasi vise urate. Au tras in noi ca la balamuc . Au tras hotii cei pe care ulterior aveam sa-i numesc Ali Baba. Nu au tras oamenii lui Sadam , nu au tras membri Partidului BAAS. Au tras cocalarii. Smecherii si totodata idiotii lor. Ne-am oprit in plin foc inamic pentru ca au nimerit roata jeep-ului din fata in care se aflau prietenii nostri. Initial nu intelegeam de ce dracu ne-am oprit. L-am luat pe beduin de piept si am vrut sa-l bat

- Why are we still staying you arab motherfucker?

Mi-a aratat roata ciuruita si chipurile disperate ale colegilor din cealalta masina. M-am simtit rusinat. Un om al desertului un beduin mi-a dat o palma peste bot si am tacut. L-am ajutat pe Zahar sa isi schimbe roata. In timp ce noi ridicam cricul ce potrivea janta niste dobitoci la vreo 50 de metri trageau spre noi pe foc automat cu kalasnikovul. M-am uitat in ochii lu Zahar soferul jeep-ului defect si ne-a apucat pe amandoi un ras isteric. Prostii aia trageau spre noi pe foc automat si nu ne nimereau. Am ajuns vii si catusi de putin vatamati in centrul Baghdadului. Dupa vreo saptamana americanii au reusit sa cucereasca si ei mai mult decat spatiul din jurul statuii lui Sadam pe care ati vazut-o cu totii cazand. Ne plimbam de acum prin centrul Baghdadului ca Voda prin loboda. Intr-o zi am intrat in vorba cu un american din conducerea unitatilor care ocupasera Baghdadul si m-a intrebat ce fel de arma port. Am ras si am aratat legitimatia si vestitul microfon al Antenei 1. Omul nu a gustat gluma si siderat m-a intrebat: “Nu ai un kalasnikov”? Socat l-am intrebat si eu pai cum as putea sa-l am cand eu sunt ziarist nu combatant. Sincer omul mi-a raspuns : “Daca tu crezi ca US marines au timp si chef sa-ti salveze tie curul in fututul asta de Baghdad te inseli. Pune mana ia un pistol mitraliera si trage in orice nu poarta uniforma americana”.

Si ea se uita la mine si imi zambeste superior. Se uita si la americanul care mi-a zis ce mi-a zis ca si cum nu ar irosi o flegma in fata lui. …O inteleg e mult mai serioasa decat noi si nu e atat de emotiva. O privesc cum pleaca si nu-mi arunca nici macar o privire peste umar. Parca ne-am racit un pic parca a ajuns intr-un loc in care eu nu ii mai sunt atat de necesar si se simte in largul ei si fara mine.Trece o vreme iar situatia se calmeaza pentru moment. Storry-ul e mort - e rece asa ca ma intorc acasa. O caut ….

…O caut.
… Nu e in coada avionului. Nu e nicaieri. M-a parasit . Ba nu…. m-a inselat ……EA a ramas acolo ….

Va urma….maine

Ne iubim cumva pervers. Ne jucam unul cu altul si chestia asta ne excita. Oricat  de mare escroc sentimental am fost nu credeam ca va avea rabdare sa se plimbe prin lume peste tot pe unde ne dadeam intalnire. Chiar si eu eram convins ca pana la urma ceva ma va opri din goana mea si vom sta fata in fata - asa cum se cuvine-  sa ne privim adanc in ochi si apoi sa ne lasam purtati. Era acum vreo 6 ani cand impreuna ne-am intors de la inmormantarea lui Zoran Gingici -premierul impuscat in inima intr- o Serbie vesnic zbucuimata. Am lasat-o balta atunci si am plecat la Bucuresti sa-mi fac deconturile. M-au oprit insa si mi-au zis sa plec in Golf. Era razboi acolo. Din cate stiam eu era alt om acolo … dar acela plecase. Se ingrosa gluma si Adelin se imbolnavise asa ca Irakul, Baghdad-ul ramaneau fara de povestitor. Am iesit bulversat din sediul Antenei 1. Plecam spre Timisoara cu un microbuz si o povara. Pana la garajul microbuzelor care duceau nefericitii spre orasele din provincie am mers cu o buna amica -Roberta Vornicu - si cu o adevarata doamna cu care vesnic am gasit cate ceva de discutat cel putin cate o ora -  Romica Jurca. O intrebam pe Romica cum e vremea prin Asia si nu stia de ce insist. Apoi le-am spus. S-a facut liniste in masina. Roberta a fost cea care a spart tacerea cu gura ei mare. Intram in garaj. S-a dat jos si a inceput sa urle ca o descreierata “Ba pulelor asta e Mile Carpenisan de la Antena 1 si pleaca in Irak! Care pula mea merge spre Craiova sa se prezinte la mine repede? “. Ditamai omul ma simteam inutil si rusinat in fata agresiunii cu care a gasit de cuviinta Roberta sa-si acopere emotiile. Cinci zile mai tarziu ma urcam intr-un avion cu destinatia Frankfurt. Am stat acolo in asteptarea avionului spre Iordania noua ore  cu un om pe care nici nu-l cunosteam. Cosmin era cameramanul care mergea de obicei pe teren cu Adelin. Florin Dobre cameramanul preferat de mine era de aceasta data deja in Irak cu acelasi Adelin . Vreo 4 ore ne-am testat reciproc. Nici eu nici Cosmin nu intelegeam ce se intampla. De ce ne-au incrucisat? Usor usor din paranoia in paranoia ne-am zis: “e clar amandoi avem gura mare”.

Antena ne-a trimis fara nici un regret sa ne-o furam. Daca muream nu plangea nimeni in afara de familiile noastre. Cealalta echipa se intorcea victorioasa acasa. Daca muream - NOI - eram cei care au esuat. Daca muream - muream ca prostii si toata Antena 1 se pisa pe noi pentru ca nu le-a pasat nici o clipa. Nu s-au gandit ca putem sa predam bocancii.In nebunia aia in care ma intalneam cu Adelin pe undeva prin Amman si omul imi zicea de buna credinta sa nu ma duc acolo ca nu merita Antena mi-am amintit de ea. Stiam ca am lasat-o acasa dar stiam la fel de bine ca s-a urcat pe ascuns in acelasi avion cu mine si ma privea atent.Apoi mi-am amintit de cartile care le citisem cand am fost copil. Erau cu printi cu camile cu fete morgane cu gradina raiului ….erau sute de povesti citite in o mie si una de nopti. Acum eu urma sa calc pe nisipul atat de fin descris in acele povesti. Urma sa intru in Babilon si ceva ma strangea de piept si ma lasa sa respir numai pe jumatate. De fiecare data cand plec spre Baghdad patesc la fel. Sunt gatuit si parca as vrea sa vad altceva . Stiu a fost un preludiu lung la o poveste poate fara sens dar sper ca macar putin ati reusit sa intrati in pielea mea si de acum vom merge impreuna sarind etape direct prin cuprins si epilog.
…..
Va urma… maine

sursa: http://tm-99-blog.org/

Ma folosesc de blogul bloggerilor timisoreni pentru a va ruga sa luati atitudine, nu impotriva justitiei, pentru ca se pare ca in fata ei totul e de fapt la mana banilor, ci pentru a ajuta o mama. O mama care si-a pierdut fiul intr-un mod stupid, care pe langa faptul ca se confrunta cu durerea inegalabila provocata de moartea baiatului ei, mai trebuie sa suporte si grija unui apartament pe care nu poate sa il plateasca. Pentru a lamuri treaba asta cu apartamentul, ca sa nu existe suspiciuni sau alte semne de intrebare: acest apartament a fost cumparat cu credit ipotecar de catre Lucian Reja si urma sa il platesca el, insa cum moartea il va impiedica sa faca asta de acum inainte, cea pe capul careia au ramas datoriile, este mama lui. Femeia nu isi poate permite sa il plateasca, si oricum termenul scadent e mult prea apropiat pentru a scoate dintr-un joben suma necesara.
De asta, va propun voua, oameni carora va pasa de dreptate, oameni pe care sper ca sarbatorile de Craciun ii induioseaza, sa faceti un gest umanitar si sa depuneti in conturile de mai jos o suma cat de mica sau cat de mare va lasa punga pentru a ii usura acestei femei existenta.

GRĂMESCU AURELIA la:
Banca Comercială Română, filiala Timişoara Piaţa Dacia, conturi :
EUR – RO42 RNCB 0552 1046 8424 0002
RON – RO69 RNCB 0552 1046 8424 0001 (COD SWIFT – RNCBROBUXXX).

IN MEMORIAM LUCIAN REJA

sursa: http://tion.ro

Singura „vină”, dacă se poate numi aşa, a lui Lucian Reja, 28 de ani, a fost că… s-a aflat pe trotuar la timpul şi la momentul nepotrivit. Conducătorul unui Ferrari l-a lovit în plin, după ce a încercat să depăşească, cu viteză, pe contrasens, a acroşat un taxi şi s-a izbit de viaductul din apropiere de Piaţa Mărăşti. Bolidul a intrat în Lucian şi încă o tânără, care mergeau pe trotuar. O tânără pe care a salvat-o chiar cel care avea să moară în scurt timp, a mărturisit, vineri, unul dintre preoţii care au oficiat înmormântarea lui Lucian Reja: „Este o mare pierdere pentru toată lumea. Lucian a fost un tânăr deosebit, care şi în ultimul moment al vieţii sale a dat dovadă de curaj. A salvat-o pe prietena sa, a împins-o şi a apărat-o de maşină”, a spus preotul. L-au condus pe ultimul drum, cu lacrimi în ochi, rude, prieteni, foşti colegi de facultate şi lucru, cunoscuţi…
Am ales să nu publicăm o fotografie de la înmormântarea lui Lucian. Lumea nu trebuie să şi-l amintească aşa, pentru că era un tânăr vesel…

Miting în Piaţa Operei

Mai mulţi cunoscuţi ai lui Lucian Reja, dar şi oameni conştienţi că puteau fi ei în locul lui Lucian, pentru că viteza şi inconştienţa ucid, au organizat un miting în Piaţa Operei din Timişoara. Au vrut să sensibilizeze autorităţile, în special Poliţia Rutieră, pentru ca oamenii legii să nu se poarte cu mănuşi cu teribiliştii de pe şosele, să spună stop accidentelor. 
Au participat atât timişoreni, cât şi arădeni, cărăşeni, hunedoreni, craioveni, oameni din întreaga ţară…

Cel care l-a omorât pe Lucian Reja şi a fugit de la locul accidentului, predându-se după 24 de ore, Adrian Iosif Cocoană, a fost arestat preventiv dar acum e liber. Nu rămâne decât ca justiţia să facă dreptate, indiferent de cine este şoferul, iar martorii, pentru că a fost multă lume care a văzut cum s-a întâmplat tragicul accident, să spună adevărul…

Stefan Iordache & Monica Anghel - Ce cauţi tu…
Vezi mai multe video din Muzica »