Trece un an jumate si acum simt deja ca imi lipseste … dar stiu de unde sa o iau. Stiu ca ma asteapta. Stiu ca va fi bucuroasa de revedere iar eu voi topaii de emotie ca un copil care se joaca de-a v-ati ascunselea. Atat doar ca eu nu m-am ascuns. E 2005 am imbatranit nu mai sunt naivul din DULCE SI AMAR. Cu rautate parca plec spre Baghdad. Sunt dur de acum si nu imi place catusi de putin ca niste nebuni americani si irakieni imi strica mie taramul de poveste. Sper sa vad mai putin fum. Sper sa nu mai imi rapaie la urechi mitraliere de mare calibru si poate nici macar o pocnitura de pistol nu as mai sesiza-o daca Baghdadul ar fi lasat sa fie cel pe care il doresc eu.

 
Zbor. Sunt 10 mii de metri sub mine. Din Emiratele Arabe Unite nu mai am asa de mult pana cand voi pune din nou piciorul in desertul irakian. Avionul se opreste . E o cursa charter una dintre putinele care zboara catre Irak. O firma privata face bani de pe cei care cumpara “One ticket to HELL”. Stau pe ultimele scaune. In fata mea sunt peste 100 de potentiali teroristi. Un american nu s-ar urca in avionul asta niciodata. Am o muie de european intre zeci de arabi si totusi ma simt ca la mine acasa. Sunt oameni buni si stiu asta. De unde stiu? Pentru ca au copii, au neveste , si la toti le put picioarele. Ma simt ca intr-un tren-motor intre Pischia si Bencecu de jos.

In avion stewarzi sunt un baiat si o fata. El din Thailanda ea din Moldova. Pilotul rus. Eu sarb din Romania. Ei arabi in lumea lor si totusi suntem oameni cu totii si impartim acelasi cilindru metalic plutitor. E si ea pe undeva jos. O vad cand ajung deasupra Baghdadului si pilotul franeaza brusc la 10 mii de metri altitudine. Ne oprim planam si parca timpul s-a oprit in loc. Sunt cateva secunde in care inima nu iti mai bate. Simti apoi cum avionul se culca spre stanga si incepe sa cada in spirala spre pamant. Cei slabi de inger lesina unul dupa altul. E de cacat senzatia. Eu stiu ce face pilotul si tocmai de aceea imi beau linistit ceaiul rece. Nu avem voie sa ne abatem nici 10 metri de la punctul stabilit pentru aterizare. Este singura zona sigura in care rachetele nu ne pot atinge. Si tirbusonul se invarte si oamenii ametesc si panica e tot mai mare cu cat pamantul e tot mai aproape. Tot in stanga prin geam vad cum explodeaza o bomba chiar pe pista. Noi acolo ar trebui sa ajungem intregi. Ma rog ca pilotul rus sa fi trecut prin razboaiele duse de Uniunea Sovietica si sa stie ce face. Avionul tremura si toate niturile stau parca sa se desprinda. Ma uit prin hublou si vad pamantul de parca l-am zgaria cu botul avionului. Cat oi fi eu de harsait parca totusi am fluturi in stomac. Printre dinti spun de undeva din coada avionului de parca m-ar putea auzi pilotul “pune-l dracului jos”. Si fac asta uitandu-ma in ochii ei . Ea care ma asteapta cu un aer satisfacut, impasibil si foarte stapana pe sine. La pus jos rusul. Au iesit incet incet pe culoar toate sosetele jegoase si muierile transpirate . Am iesit si eu. I-am zis PA Elenei stewardesa moldoveanca si l-am batut pe burta pe thailandez. Pentru comandantul aeronavei un tip de varsta lui tata nu am avut decat o palma intinsa ridicata la un chipiu imaginar. Am ajuns. M-am intors la EA si la Baghdadul meu. Sunt insa trist. Stiu ca voi vedea din nou moartea peste tot. Copii plangand si oameni speriati. In Iad toti sunt tristi si arabii si americanii si EA si eu. Pentru o clipa mintea incepe sa-mi fuga, patinez si o dau in filosofie si intrebari retorice: oare cand se va opri acest cumplit razboi? Ma scutur ca sa imprastii peste tot gandurile mele - gandurile alea gandite in sarbeste si spuse acum in romaneste. Ma setez pe engleza si in timp ce cobor pe scara avionului vad ca totul e la fel iar EA nu s-a schimbat deloc.

Really this is not over yet… it will continue day after day… so see you tomorrow again