Mile…

A vorbi despre omul şi jurnalistul Mile Cărpenişan este ca şi cum ai turna o lacrimă pe plita încinsă a sufletelor noastre. A celor care l-am admirat din faţa televizoarelor. A celor de care a fost alături oriunde i-a cerut-o meseria. A celor care am avut privilegiul de a-i fi prieteni. A celor care l-am iubit aşa cum a fost. Un om care într-o viaţă de 34 de ani a trăit cât alţii în două şi pe care a mistuit-o numai cum a vrut.
La numai 18 ani, când alţii încercau să buchisească lumea, Mile Cărpenişan păşea timid în redacţia ziarului Timişoara. Acolo a descoperit taina cuvintelor aşternute pe hârtie. Secretele televiziunii le-a găsit în studiourile Televiziunii Europa Nova şi TVT 89. După o perioadă la cotidianul Naţional, Mile a revenit, apoi, la marea sa pasiune – televiziunea. A devenit unul dintre cei mai cunoscuţi reporteri ai Antenei 1 prin dăruirea şi prin puterea sa de a surprinde-n câteva minute de transmisiune toată durerea sau bucuria acestei lumi. Şi nu s-a sfiit să spună unei ţări întregi „mi-s fălos că-s bănăţan” şi să le vorbească tuturor despre bunătatea oamenilor de aici.
Pentru reporterul Mile Cărpenişan, expresia „nu se poate” n-a existat în vocabular. Chiar dacă a însemnat să înfrunte bombele războiului din Kosovo, moartea care pândea în orice fir de nisip din Irak sau apocalipsa pe pământ după tsunami-ul din Indonezia. Sârbul nostru a ştiut că presa nu este un joc de domnişoare şi a luat viata-n pieptul său mare. Nu s-a oprit nici o clipă să se întrebe „Oare, merită?”. Toţi banii din această lume nu ar fi putut cumpăra bucuria jurnalistului Mile Cărpenişan ca la ceas de seară să deschidă Observatorul cu un direct despre viaţă, aşa cum numai el ştia să o surprindă. Nefardată şi plină de sensuri.
Da, Mile a fost un mare orgolios. A avut acel orgoliu profesional pe care cu greu îl mai găseşti prin presa românească. A fost un ostaş credincios al adevărului. Pe care niciodată nu l-a trădat. Cu orice risc. Nu şi-a negociat principiile şi credinţa sa în adevăr. Chiar dacă asta a însemnat ca, de multe ori, să fie singur împotriva tuturor. A mers înainte, ştiind că mai devreme sau mai târziu i se va da dreptate. Din păcate, n-a mai apucat să vadă că pietrele cu care unii au aruncat în el s-au transformat în lacrimi şi flori. Poate că este prea târziu. Sau poate că nu. Numai Mile ştie.

Mile a iubit necondiţionat. A iubit cu pasiune. Şi-a ascuns lacrimile din suflet în spatele vorbelor tăioase ca un diamant. Mile şi-a iubit părinţii ca pe nişte sfinţi, iar prietenii şi i-a transformat fraţi.
Pe Mile era de ajuns să-l cunoşti o singură data ca să nu-l uiţi. Avea aceea forţă extraordinară de a-ţi transmite o bucăţică din sufletul său de prea multe ori neînţeles. A fost omul gesturilor simple şi directe. Era de ajuns să simtă bunătatea unui om şi îi devenea cel mai bun prieten. Gata oricând să sară în ajutorul oricui avea nevoie, Mile a obosit cu masca sa de dur pe care ne-o arunca tuturor în faţă. N-a vrut să supere pe nimeni cu durerea sa şi s-a retras discret. S-a stins ca flacăra de la gura pistolului mitralieră.
Noi, toţi , nu putem să fim supăraţi pe sârbul nostru că a plecat înainte de a ne spune toate poveştile acestei lumi prea pline de lacrimi şi vise. Pentru că ştim că a făcut totul, aşa cum spunea chiar el, în felul său. În acel fel, rezumat în doar două cuvinte „E MILE”. Important este ca Mile Cărpenişan să nu fie doar ştirea de astăzi, ci povestea spusă la nesfârşit despre icoana omului bun care s-a dus să ia interviu îngerilor.
Drum luminat, frate Mile ! Osvetlien da ti bude put, brate Mile!
… sunt cele mai triste si cele mai frumoase cuvinte spuse de un prieten. Dragos a fost si ramane unul dintre cei mai buni prieteni…

TIMISOARA 27 FEBRUARIE

CONFIRMAREA REZERVARILOR SE FACE LA PENTRU.VIATA.TM@GMAIL.COM

Viteza sangelui nostru

Ok, deci maine e luni…un nou inceput de saptamana si unul din multele inceputuri pentru Daniel. Saptamana care a trecut parca a fost de vis… nu conta ce telefon dadeam sau cu cine vorbeam. Toti au sarit sa ma ajute. De multa vreme nu mi s-a mai intamplat asa ceva. Am reusit sa vorbesc cu oameni cu care nu am mai vorbit niciodata si pe care nu i-am vazut niciodata. Oameni care ma stiau de la televizor si care au fost deschisi in ceea ce le propuneam.

Am vorbit cu Dan Andrei VP Carpatair. Mi-a fost rusine sa-i cer sa ne ajute ….eu nu am cerut niciodata nimic in viata mea…. dar pentru ca nu era pentru mine mi-am luat inima in dinti si am format numarul. Domnul Dan Andrei m-a surprins. La fel s-a intamplat si cu Oana Roman de la Blue Air. Am realizat ca inca mai sunt oameni in Romania care atunci cand aud ca e nevoie de ei nu se dau inapoi.

Dupa ceva ani m-am auzit si cu Dan Negru, timisorean de-al meu, cu care am povestit vrute si nevrute, am ras de vremurile bune si am primit de la el cateva sfaturi. Am ramas surprins cand am vazut ca mai am si prieteni saritori si foarte vechi cum e Amalia Matei care imi ia toate lucrurile din mana si reuseste sa ne faca si pe mine si pe Ramo sa fim optimisti si sa nu ne stresam. Intotdeauna ne-am intrebat de unde are atata energie. Multumesc Amalia!

Am cunoscut oameni noi pe Nebuloasa si pe prietenul ei Raul care in 2 ore au reusit sa ma ajute sa punem pe hartie tot evenimentul din 27. Titza e o scumpa si prin simpla ei existenta a reusit sa ne salveze de un milion de lucruri pe care le aveam pe cap. Si eu si Ramo iti multumim :) ( Mile multumeste special pentru Cohiba ;) ).

In 25 februarie o sa ajunga in Timisoara si Gabriela Mirica, cea mai buna prietena a mea si totodata fostul meu producator din Antena 1, care intotdeauna m-a ajutat cu tot ce a putut, iar acum s-a oferit sa ma ajute si cu organizarea evenimentului chiar daca asta presupune un efort foarte mare din partea ei. Iti multumim si tie Gabi :).

Imi pare rau insa ca nu am avut cum sa ajung la Cluj la prietenii mei de acolo. Am aflat ca Andrei Crivat, Adi Hadean, Mishu si multi, multi altii de care ne e dor au reusit sa organizeze un eveniment superb pentru Daniel. Dinspre Cluj ne vine si noua ceva. Eu o sa primesc chitara lui Mishu Calian pentru care am licitat si atata s-o batut Hadean cu restu’ pana am castigat eu. Acum numar zilele pana cand o sa o am in mana. Si asta chiar daca nu stiu sa cant la ea :).

Sunt multi oameni care au venit in jurul meu si care se ofera sa ma ajute…fiecare cum poate. Si daca am uitat pe cineva imi cer iertare si sper sa nu va suparati pe mine. Mai sunt mai putin de doua saptamani pana in 27 februarie si sper ca totul va iesi asa cum am planuit. Pana atunci noi aici la Timisoara incercam sa punem totul pe hartie si sa facem seara aceea sa fie cat mai placuta.

Daniel la randul lui m-a ajutat si pe mine foarte mult … In toata povestea asta am descoperit ca mai exista oameni in jurul meu care fac ceva dezinteresat si din tot sufletul. Iti multumesc si tie Daniel :)

PS Chitara lui Mishu Calian o sa o dau copilului lui Daniel. Iar cand va creste mare am obtinut promisiunea lui Alexandru Ivanov ( un chitarist care chiar are clestele pe grif ) ca il va invata sa cante.

PPS Va cer scuze si va rog sa-mi semnalati eventualele greseli pentru ca nu am reusit sa-mi fac inca o noua pereche de ochelari si ma uit ca mata in lemne :).

Think pink

Era o mie noua sute noua zeci si ceva. Era marti si era spre seara. La Pale, langa Sarajevo zburau avioanele de lupta la mica inaltime, iar elicopterele lansau preventiv cate o racheta. Noi mai aveam 40 de marci in buzunar, iar masina era undeva la 100 de km trasa pe dreapta in Serbia. Stateam pe un pod in Bosnia cu curu’ pe bagaj si radeam cand ne-am imaginat ca ne va duce cineva la granita. Dupa vreo trei ore am auzit un motor care suna infiorator de rau. Era un Wartburg oribil lovit pe partea dreapta de un tanc. A fost insa singura masina care s-a oprit sa ne ia pe mine si pe cameramanul meu. Am negociat si pretul unui drum pana la granita 40 de marci, un pachet de tigari si trei filme pentru aparatul foto. Eu stand in fata eram aproape in bratele soferului din cauza faptului ca dupa cum va spuneam masina era lovita pe partea dreapta de un tanc. Toata scena era parca rupta dintr-un film de Kusturica.
Va tineti bine?
Ei atunci daca DA, aflati ca soferul care ne ducea la granita cu masina lovita de tanc era nimeni altul decat tanchistul care lovise acel Wartburg. Intr-o Bosnie unde se semana moarte toti trei radeam in masina ca bezmeticii de ridicolul situatiei. Ne-a lasat in toiul noptii la granita iar noi trebuia sa trecem un pod peste Drina. De o parte erau sarbii cu armele indreptate spre musulmani si in ceafa simteam privirea unei “catele de 12 mm” ( mitraliera ) in timp ce treceam pe jos peste pod. Si vamesii si politistii si militarii dormeau de n-aveau aer. A fost pentru prima data cand am mers pe varfuri de frica sa nu trezesc pe cineva sa nu se sperie si sa-mi “latre” o rafala de “catea” in cap. Am trecut pe langa ei ca si cutitul prin telemeaua aia buna din Sibiu. Ne-am urcat in masina si-am plecat linistiti mai departe. V-am povestit toata istorioara asta pentru a vedea ca uneori cele mai mari temeri sunt doar niste ganduri care se pun in calea puterii noastre de a gandi pozitiv. Asta ca think pink Daniel suntem multi, tot mai multi care o facem.

“Chiar daca…”

Azi am facut un lucru. Am vorbit cu un om adevarat care mi-a scrijelit pe suflet de multi ani incoace note muzicale pe care eu nu sunt capabil sa le scriu dar ma incanta cand le aud. Florin Chilian s-a oferit sa-l ajute pe Daniel Raduta sa iasa din ceasul rau si sa ramana alaturi de cei ce ii sunt dragi si mai mult decat atat de cei ce ii vor deveni. Recunosc… mi-a fost teama sa-l sun pe Florin pentru ca eu il consider, datorita sufletului si talentului, un om cum putini am cunoscut. Imi era frica sa nu fie arogant din cauza talentului care-l marcheaza. EI BINE VA JUR CA NU. Nici una dintre temerile mele nu s-au adeverit. Florin e un om bland, deschis si fara pretentii absurde. Incerc acum sa fac tot posibilul sa vina la Timisoara si pe 27 sa ne incante cu cateva dintre frumoasele lui melodii pentru a ne simti bine atunci cand vom da ce avem mai bun din noi pentru Daniel. Il stiti. E Daniel Raduta acel baiat de 29 de ani care are nevoie de ajutorul nostru.

PS Sa nu carecumva sa credeti ca am uitat. M-a sunat nea Stere. Si la Timisoara in 27 vine si Mordechai. Ca cica asa i-a zis nea Matreata :))

“Daca iti doresti ceva din tot sufletul o sa se intample”

Pentru Daniel (apasati pe “Pentru Daniel” pentru a vedea stirea de la Antena 1)

Au trecut aproximativ 2 saptamani de cand am aflat de Daniel. V-am povestit de ce nu am vrut sa ma mai implic si de ce m-am razgandit. Impreuna cu zeci … nu … sute de oameni am reusit sa mobilizam o tara intreaga.

In curand e din nou 24 februarie ziua in care am spus DA la Primarie. Ceea ce imi doresc atat eu cat si sotia mea la aniversarea unui an de casnicie e sa reusim sa strangem banii de care are nevoie Daniel. In data de 27 februarie, la Timisoara, urmeaza sa ne intalnim mai multi oameni…prieteni, oameni din presa, din blogosfera, din viata noastra sau pentru prima data. O prietena veche, Amalia Matei s-a oferit sa ma ajute ca sa gasesc un spatiu unde sa organizam evenimentul. Gazda noastra, omul de afaceri Emil Cristescu ne-a pus la dispozitie restaurantul din Hotel Timisoara si a promis ca va veni si el alaturi de noi la eveniment. Adi Hadean, un prieten bun si un bucatar excelent o sa ne gateasca si promit ca daca e nevoie o sa merg si eu in bucatarie.

In fiecare zi evenimentul a luat o amploare tot mai mare. Ziare, televiziuni, radiouri, bloggeri, realizatori de emisiuni…toti au sarit sa ne ajute si sper din tot sufletul sa ajungem la finalul luptei invingatori. Am citit zilele astea diferite blogguri si am simtit cat suflet au pus oamenii. Sotia mea are o vorba… “daca iti doresti ceva din tot sufletul o sa se intample”…si stiu sigur ca aceasta vorba a fost verificata.

Noi va asteptam pe toti la Timisoara si promit ca atunci cand Daniel Raduta o sa fie sanatos o sa mai facem o intalnire pentru ca tare mult mi-ar placea sa-l cunosc personal.

PS Pe aceasta cale l-am invitat si pe Florin Chilian. Si tare mult ne-ar placea sa vina!

“…cand te scuturi de zapada…”

Acum cateva zile scriam ca imi doresc sa fiu om de zapada. Candva, cu niste ani in urma, devenisem Mos Craciun. Atunci undeva intr-o casa cu oameni buni Iosif ( Ioji ), un baiat de 11 ani scria o scrisoare. Era Ajunul Craciunului si a lasat-o sub brad. Au gasit-o parintii lui, au citit-o si i-a lovit fiorul neputintei. Ioji avea leucemie si ii cerea lui Mos Craciun dreptul la viata. Povestea a ajuns la urechile colegilor mei din Bucuresti. Au luat pe loc decizia ca cel mai potrivit pentru a fi mosul de Craciun pentru Ioji sunt eu. Am facut tot ce sta in fisa postului unui veritabil batranel cu barba alba si cadouri in sac. Am rezolvat pentru Ioji o internare la Spitalul de Copii din Timisoara, singurul unde se facea tratament la standardele europene pentru bolnavii de leucemie. Tot eu i-am dat si vestea ca a primit in urma zbaterilor noastre o sponzorizare din partea Mc Donald’s din Romania. Avea toate motivele sa petreaca un Craciun fericit. A venit apoi in Timisoara de la Botosani si m-am ocupat de el sa nu-i lipseasca nimic. Putine au fost zilele necesare disparitiei unor “bariere”. Ioji ma vedea ca pe un frate mai mare, iar eu de mult nu mai eram reporterul Antenei care urmareste un reportaj ci omul care sta alaturi de suferinta unui copil. Mergeam cu el la punctii, ii faceam zilele de chimioterapie mai usoare si ii dadeam pofta de viata. Au fost luni grele pentru el de tratament iar pentru mine pline de cicatrici pe suflet. Cand nimeni nu-i mai dadea nici o sansa miracolul s-a produs. Ioji a ajuns in Italia si l-au vazut medicii de acolo. Era dupa-amiaza pe la ora 3 si eram la volan cand mi-a sunat telefonul. Era Ioji. Era in Italia si era pe masa de operatie. Aproape ca am facut accident pana am oprit masina. Apoi, la cateva secunde dupa transplant cand si-a revenit din anestezie m-a sunat din nou. Am intrat in direct impreuna si oprindu-ne lacrimile i-am anuntat pe toti ca Mos Craciun exista. Ioji primise dreptul la viata.
Soarta a fost insa cruda cu el si nu l-a iertat desi se vindecase de leucemie si era un copil minunat. Un an si jumatate mai tarziu m-a sunat din nou. De aceasta data era foarte senin in momentul in care mi-a dat o veste care m-a secerat. Un cancer la testicule facea prapad in corpul lui firav si atat de chinuit. Putin a mai durat pana cand fututul ala de telefon a sunat din nou. Erau colegii din Antena care ma anuntau ca Ioji a murit. Atunci am incetat definitiv sa mai cred in Mos Craciun. Mi-am jurat ca nu ma voi mai implica niciodata in viata in ceva asemanator.
Acum insa vreau sa cred totusi in puterea omului de zapada. Pe mine m-a facut intotdeauna sa zambesc si sper sa-i faca si pe altii. Povestea trista a lui Daniel Raduta m-a facut sa-mi incalc juramantul si sa sper ca putem face mult bine si nu toate intamplarile raman fara happy end. Ce pot eu sa fac pentru acest om este un gest minor, dar pentru mine plin de insemnatate. Imi scot la licitatie un lucru de suflet. Ceva care candva pentru mine a insemnat sansa la viata. Cei care isi doresc sa cumpere casca pe care o foloseam prin razboaiele din care am transmis ca reporter pot sa inceapa o licitatie. Sunt doar doua lucruri pe care vreau sa le mai spun si anume unul ar fi acela ca invingatorul care se va alege cu aceasta mica ofranda adusa vietii va primii inca un obiect la fel de plin de incarcatura pentru mine si al doilea ar fi un pact. Un pact prin care din suma obtinuta eu voi retine o bancnota (cea mai mica ca valoare) pe care promit sa o infoliez si sa o port in alta casca ori de cate ori voi mai ajunge vreodata pe front. Zic eu ca asa as purta mesajul pe care vreau sa-l transmit si acum ” Sa dam o sansa dreptului la viata “.

casca

05.02.2010

M-a sunat un prieten era distrus. Mi-a zis ma primiti la voi sau imi tai venele si gatul. A fost la dentist, i-au facut aia mambo-jambo in gura si astuia ii exploda capul. A venit mai mult taras si s-a aruncat in pat. Il durea si stomacul de la antibiotice iar calmantele nu isi faceau efectul. L-am tinut de povesti si am dus o munca de convingere de vreo 45 de minute sa accepte un ac. L-a luat si i-am spus sa sparga plomba provizorie care ii obtura canalul pentru ca e clar ca lucreaza puroiul si de aia ii explodeaza capul. A facut-o pana la urma. 10 minute mai tarziu avea diaree verbala era tot un zambet si super fericit. L-am ajutat sa scape de chin si a plecat fericit de la mine.

Va provoc!

Stiu ca sunteti jurnalisti, bloggeri, oameni cu pareri, moguli. Ei bine tuturor va adresez o provocare astazi ( 04.02.2010 ) si nu o leapsa care poate fi ignorata sau nu. Va provoc sa fiti oameni si sa o demonstrati macar o saptamana in fata tuturor celor de la care aveti pretentia sa va citeasca. In fiecare zi va provoc sa faceti cate o fapta buna astfel incat peste o saptamana sa vad de la toti 7 povesti care sa descrie pataniile ce i-au facut sa se simta din nou oameni printre oameni. Pentru ca nu sunt un lacheu ma supun aceluiasi test si alaturi de mine sotia mea va trece probele de foc. O sa venim si noi cu povestile noastre si sper din suflet sa nu mancati cacat, sa o faceti pe bune nu de alta dar stiu ca peste 7 zile va veti simtii mult mai lipsiti de toxinele unei vieti banale intr-o Romanie de doi lei.

PS Ma astept la multe, multe cisterne de Uniunea Europeana varsate in gura mea de catre unii si de catre altii, dar sa stiti ca gura aia a facut-o mama care e o Doamna!

Vreau sa fiu om de zapada…

…sa nu fiu deloc complicat. Sa ma poata face si desface oricine din trei bulgari rostogoliti. Sa am curul mare pieptul potrivit si capul ca o bila. Sa ma multumesc cu o oala pe post de palarie, un morcov sa-mi fie nas si doua bucatele de carbune ce odata au fost jeratec sa imi stea pe post de ochi. As vrea sa fiu un om de zapada. As vrea sa se bucure toti copiii in jurul meu, sa starnesc zambetele bunicilor lor si parintilor ce odata au fost copii. As vrea sa fiu un om de zapada pentru ca traiesc intr-o tara plina de ura fata de orice mai putin fata de oamenii de zapada. Nu mai vreau sa fiu din carne si oase pentru ca alea se strica cu timpul. Mai mult sunt atacate mereu si urate gratuit pentru ca asa e cica “firesc” in tara asta cenusie. E tara in care e bine sa fiu om de zapada. Atunci cu siguranta voi vedea multe zambete si sunt convins ca nu ma va deranja nimeni. Pai ce nu aveti dovada? Cine s-a preocupat vreodata serios sa curete zapada? Nimeni. Asa ca eu voi putea sa raman linistit si sa nu provoc griji prin simpla’mi existenta pana la primavara. Cine s-ar ingrijora pentru un biet om de zapada? …. iar apoi cand vine primavara as vrea sa ma topesc si sa devin apa. Sa se scalde toti copiii in ea si sa se bucure sa se balaceasca si bunicii si da si parintii ce odata au fost si ei copii….

UPDATE ( cu multumiri pentru cea care mi-a amintit de o piesa excelenta http://ilincadima.blogspot.com )

« Previous Entries