De toate are tara asta. Si mesteri mari dar parca si prea multi panglicari.
Mesterii mari nu se coboara niciodata la nivelul subteran in care colcaie panglicarii. Panglicarii la randul lor se cred toti mesteri mari si fac crize daca le spui verde’n fata ca nu e deloc asa.

VISUL
Ati avut cu totii sunt convins candva un vis din acela lung si interesant ca un film. Visul vietii. E visul care ne tine activi toata noaptea chiar daca de fapt dormim. Ochii se misca necontenit sub pleoapele inchise REM. Urmarim cu atentie fiecare detaliu din vis. E palpitant si corpul se forteaza sa nu ne trezim si sa visam in continuare. Apoi brusc se intampla ceva. Apare o musca in camera sau se aude sunetul infernal al alarmei de pe telefonul mobil sau cine stie ce alt zgomot. Si gata brusc in cateva fractiuni de secunda in minte se incropeste o incheiere proasta a visului frumos. Un final fusarit care strica totul si apoi amarat spui…

A FOST DOAR UN VIS

Un vis care incepe cu tine tanar. Usor stangaci in toate. Ei na hai fie …stangaci de-a binelea. Te uiti buimac in jur. Cauti un reper. Cauti sa afli ce cauti tu in viata ta. Mai mult din ceea ce simti decat din ceea ce vezi iti alegi directia. Ceva te trage intr-acolo. Brusc drumul pe care mergi iti pare cunoscut. De fapt il stiai dintotdeauna. In jurul tau apar personaje. Le cunosti bine. Sunt oamenii cu care simti tu ca e normal sa mergi pe acest drum. In cale va mai apar si personaje pe care nu le recunoasteti. Va intrebati din priviri (pentru ca e un vis mut) si cadeti de acord sa treceti pe langa ei fara sa ii luati in seama. Intr-o fractiune de secunda peisajul din vis se schimba. Ma revad. Sunt mult mai putin stangaci acum. In jurul meu e galagie. Se aud pocnituri marunte si enervante identice cu picatura chinezeasca. Dar totusi nu ma deranjeaza. Imi place. Incepe sa fie un vis in care pot sa simt mirosuri. Ma dumiresc. E mirosul de plumb. Sunt in tipografie. Iar sunt redactor responsabil de editie. Picatura chinezeasca sunt literele care cad din masina ordonat intr-o tava. Zambesc. Atat in vis cat si in realitate. E un vis in care ma exteriorizez. Ah ce bine ca visez asta. Imi era atat de dor sa fiu din nou redactor responsabil de editie pe vremea cand offset-ul era inca in posesia extraterestrilor si tainele lui nu erau cunoscute de muritori. Tocmai am scos niste zincuri. Le majesc cu tus si le aplic pe o hartie galbuie. Un colt dintr-un sul obtinut cu sacrificii enorme de la Letea care ne cenzura. Pe hartie apare imaginea. E cea de prima pagina. Reportajul e deja cules si sta cuminte in tava de prima. Scot o copie si incep sa corectez. E un reportaj scris de mine si de Mihai Claudiu Cristea (omul care mi-a pus pixul in mana) - “La Resita miroase a Revolutie… si portocale”. Simt ca sunt obosit in vis. E noaptea in toata puterea ei. Ziarul nu e gata iar eu tocmai revenisem in oras de cateva ore dupa o deplasare de o saptamana la miscarile sindicale ale siderugistilor din Resita. Inchid ochii pentru o clipa in vis si cand ii deschid in fata mea sta redactorul sef adjunct al ziarului. Imi propune sa facem o nefacuta. Sa plecam la raboi in Iugoslavia sa relatam de pe front. Sunt de acord. Apoi brusc ma vad singur. E seara e rece afara si in jurul meu numai munti. Se trage. Sunt obisnuit cu zgomotul asta si nu ma impresioneaza. Cum asa. Ah da m-am tabacit. Am mai fost intre timp la razboaie. Acum mi-e totusi teama de ceva. Unde mi-e masina? Sunt langa Vukovar. E genocid acolo. Aplec privirea si il vad pe Ocsi - fotoreporter si cameraman - omul cu care lucrez. Se spala pe maini. Ei da masina e in stanga. Tocmai am turnat din canistre niste motorina in ea. Fain loc si-o gasit sa ragaie rezervorul. Si din nou se trage. E o rafala lunga. E aproape. Bai astia trag in noi. Gloantele scutura tufele de la marginea drumului. Facem taras pana in masina. Porneste din prima. Miracol. Si da-i gaz. Acum urc niste scari. In jurul meu era normal sa fie niste pereti. Sunt doar franjuri in rest gauri imense. Peste tot moloz. O bucata din tavan a cazut peste un pian. Pianul e ranit. Are doua picioare rupte si capacul plin de caramizi. E deschisa claviatura. Suflu pe clape dar praful ramane. Cu dreapta incerc cateva acorduri pe care le invatasem mecanic candva. E o melodie sarbeasca de jale. Suna sinistru in linistea aia mormantala. E un vis in care aud totul pana si linistea …dar cum va spuneam e totusi un vis mut. Acum simt miros puternic de combustibil si simt o arsuta pe fata si pe cap. Vad o flacara ca o cometa trece la un metru jumate deasupra mea. Se duce in lugul strazii si cade. Acum o flacara si mai mare. Un ka-boom si simt suflul. Era o racheta de croaziera. E clar sunt in Belgrad 1999. Tot la razboi. Numai ce ma dumiresc ca deja si intru in sediul Antenei 1. M-am intors dupa trei luni jumate de front. Ma cert cu lumea. Nu vor sa imi dea banii pentru corespondente. Sunt turbat. Pufai si in vis si in realitate. Asta e un vis in care pot sa pufai. Imi trag teapa si imi platesc numai jumatate din corespondente. Tac (pentru ca e un vis mut) si ma gandesc - “asta mi-e multamul”. Sunt banatan si in vis si in realitate. Ma uit la Pro Tv. Sosirea colegului meu de razboi si de camera. El vine cu avionul. La scara avionului il asteapta cu covorul rosu. Sunt cateva exemplare de sex feminin de raman cu gura cascata. Nu stiam ca exista femei cu picioare atat de lungi. Il asteapta Sarbu cu o limuzina. Il pupa. Ce frumos. Ma bucur. Si in vis si in realitate. Vad ca prin fum Bagdadul. Sunt in Irak. Bombe peste tot. Niste tampiti trag spre mine si spre Cosmin cu mitraliera. Sunt la cateva zeci de metri. Sunt prosti. Nu stiu sa traga. Scapam. Mancam biscuiti dulci cu telemea sarata. Acum am in fata un monitor LCD de 88 de cm. Doamne unde am ajuns din tipografie. Citesc presa pe internet si in coltul din dreapta sus al ecranului urmaresc televiziunile de stiri. O “fatuca” tipa din televizor ca au fost eliberati turistii rapiti in Egipt. Ah fuck asta e finalul fusarit al visului meu ….

M-AM TREZIT

E septembrie 2008. Ma trezesc “cu o durere in piept si-n inima tepi”. Imi aprind o tigara. E la fel ca in visul meu. E tot acelasi batran Camel. Printre valatuci belesc ochii la imagini transmise live pe toate posturile. Prin telefon intra tot felul de jurnalisti experti. Incerc sa ii ascult. Cine dracu sunt astia? Ah da panglicarii care se dau destepti. Tusesc de la prea mult tutun adunat in 15 ani de vis. Mai aprind o tigara si ma chinui sa nu ma enervez. Ma doare stomacul de la ulcer si genunchii de la reumatism. Plamanii se imping si vor sa iasa. Macar organele scoase din mine prin operatii nu ma mai dor. In drepta jos pe ecran vad ca a intrat un coleg pe messenger. Candva pasea pe covoare rosii. Acum pe holurile Antenei. Nu stiu cum dar l-am considerat intotdeauna prieten. Ma bucuram pentru el si ma intristam daca patea ceva (sunt prea sentimental). A intrat in Antene asa ca si pe messenger - brusc. Nu mi-a trebuit nimic de la el niciodata desi aveam multe motive care imi dadeau dreptul sa-i cer. Dar ce dracu suntem prieteni. Tot ce imi doream eu era sa faca macar atat - sa se bucure daca are de ce sau sa se intristeze. Acum nu mai suntem colegi dar asta nu l-a intristat deloc. Imi intorc nepasator privirea spre coltul in care vad tv-ul. Televiziunile care candva erau televiziuni acum arata precum o masa din piata pe care bisnitarii marunti si-au expus kitsch-urile. Oameni pe care nu ii atrage nimic la meseria asta. Libidinosti care vor sa isi propteasca botul in sticla chiar daca vorbesc …nimic…pentru ca ei nu vorbesc. Ei nu vorbesc pentru ca nu au ce spune. Nu au ce spune pentru ca nu stiu nimic. Fufe care mai de care mai colorate a caror vis secret este sa le consume un fotbalist transpirat ce a zis adio capului si si-a castigat faima cu piciorul. Marionete ale sefilor la fel de lipsiti de talent dar vesnic dornici de oameni comozi cu limbi matasoase care le lauda incompetenta si o ridica la rang de virtute. Manelisti care atunci cand apar la stiri te fac sa te uiti brusc la sigla postului sa vezi daca nu ai comutat din greseala pe Taraf si astepti din clipa in clipa sa iti bage o din aia ca la accidentul de la care face el live e noapte si e tarziu viata mea. Domnisoare care pentru ca pot sa o scoata prin slit se cred barbati duri cand de fapt lor le foloseste doar ca sa faca pisu. Maimutoi care imita brand-uri cunoscute de public si poarta fular peste maieu vara la 33 de grade doar pentru ca acelasi model de fular il purta reporterul ala. Frustrati de care trebuie sa te feresti pentru ca din cauza impotentei lor profesionale sunt in stare sa arunce cu vitriol pe fata tuturor doar pentru a deveni interesanti. Ah doamne si mai cati panglicari. Toti au un element comun insa. Primata din care se trag. Sunt le fel de prosti si tremura din toate articulatiile daca ai gura sloboda si le spui asta in fata. Te ameninta cu las ca iti arat eu cand de fapt au trecut demult de perioada in care trebuiau sa arate si oricum …n-ai cu cine ba n-ai cu cine…niste taranoi.

Ah da si cine dracu a invatat-o pe proasta aia sa tipe la telespectatori asa si sa ma trezeasca pe mine din somn? Sa imi strice visul?

Apropo asta nu mai e vis. Ahhh ce misto deci nu mai e mut e cu sunet. In cazul asta de la mine citire : ATI AJUNS DE TOT CACATUL !

Later edit: Am revazut cateva VERSURI  dupa ce am publicat “Dulce si amar” si cred ca se potrivesc atat de bine pe povestea asta.