M-am gasit vorbind aseara cu un prieten imaginar. Sa zicem ca il cheama tot Mile. Poate vorbeam cu mine insumi ( poate am devenit schizo ). Ne-am amintit impreuna de tinerete, de anii in care am inceput sa ne cunoastem. Ii povesteam momentele in care ne era greu pe timpul lu’ Ceausescu. Si ne era greu pentru ca aveam gura mare. Nu ne-au primit in UTC nici pe mine si nici pe prietenul meu imaginar. Am hotarat sa spun atunci in loc de Jur PCR….injur PCR. M-au dat afara din clasa. Deh… dar am devenit dizident.
A venit revolutia si mi-am folosit gura mare pentru a striga in fata liceului. Vroiam atunci tot felul de drepturi “democratice” pentru elevi. Vroiam sa fumam, sa purtam blugi, plete, cercei si sa ascultam muzica pe coridoare in timpul pauzelor. Speriati profii chiar ne-au acceptat nesimtirea. Prietenul meu ( imaginar) imi soptea din cand in cand ca nu e tocmai bine ce facem. Am terminat scoli si am trecut prin facultati iar lumea a inceput sa se schimbe. Romania a trecut de la democratia originala la capitalismul flegmatic. Si uite aici credeam ca o sa ma potrivesc si eu in peisaj. Si in ziua de azi lumea spune despre mine ca sunt arogant sau flegmatic.
Am inceput prin ‘93 sa prestez o profesie non-conformista. Eram atunci “ficior june” cum ar fi spus strabunica mea fie iertata. Am scris la ziar si am incercat dupa vreo doi ani televiziunea. Au fost ani in care am simtit pe pielea mea ce inseamna capitalismul. Pot spune acum ca e o dictatura mai jegoasa si mai slinoasa decat cea a lui Ceausescu. Este dictatura mai multor indivizi care prin functiile lor iti decid soarta sau poate iti distrug viata. Este si dictatura celor care nu au frica de Dumnezeu si apleaca “buzele zemoase” catre organele indivizilor pomeniti anterior.
In ‘94 - ‘95, inca pustan fiind, am reusit sa ma maturizez si sa-mi tabacesc pielea prin zonele de razboi din Croatia, Bosnia si Slovenia. M-am intors barbat. Am zis ca merita sa imi sacrific viata, sanatatea si familia pentru meseria asta. I-a durut pe toti in cur! Au luat produsul s-au umflat un pic in pene cu el si au dat totul uitarii.
In ‘99 am luat-o de la capat. Am prins si prima si ultima zi de razboi din fosta Iugoslavie. Sute de transmisii, mii de momente cruciale si milioane de griji din partea familiei. Au trecut toate ca senila unui tanc peste viata. Te mai uiti ? Stabilisem deja ca o dedic profesiei. Au luat din nou produsul s-au umflat un pic in pene si au dat totul uitarii.
Ce mai conteaza ca a urmat Irak-ul, ca am ajuns ca in Orientul Mijlociu sa am la fel de multi prieteni ca in Romania?
Ce mai conteaza singurul jurnalist roman la tsunami?
Ce mai conteaza reportajele din celebra puscarie Abu Ghraib Irak?
Totul sta in “buzele zemoase”. Eu nu vreau sa acaparez discutiile cu diversi cunoscuti si sa le povestesc cum stau treburile intre siiti si suniti ca sa par interesant. Exista pe internet site-uri specializate care le pot oferii aceste informatii. Si nici nu vreau sa demonstrez nimanui ca mi-am pierdut ani din viata pentru niste razboaie care nu erau ale mele. E simplu. Speram ca la un moment dat faptul ca am gura mare nu va mai fi o problema. Probabil ranesc si acum anumite orgolii asa cum se presupunea ca il ranesc pe tovarasul cand injuram PCR-ul. Cu toate acestea sunt suficient de naiv sa cred ca profesia asta reprezinta viata mea si ca poate va mai veni o “revolutie” si pana la urma se va face dreptate.
Prietenul meu imaginar imi spune acum sa tac amintindu-si probabil prin ce am trecut de fiecare data cand m-am trezit vorbind. Il ignor si de aceasta data si le spun tuturor celor pe care ii doare in cur de mine ca pe mine nu ma durut in cur de ei. Ma revolt doar cand vad ca dupa toate cele nu am bani sa-mi permit sa plec in concediu pentru ca acel capitalism pe care-l doream il conduc niste oameni care se lasa vrajiti de semi-nulitati care stiu cum sa vanda Kitch-ul.
Exista o grila de valori pe care orice juriu echidistant ar contesta-o. Ea salasluieste in capul celora care decid cat merita viata oferita pe tava a fiecarui om in parte.Eu cred ca in unele cazuri e bataie de joc. Departe de mine gandul insa sa devin vreun sindicalist.
I-am privit intotdeauna in ochi si am vazut non-salanta cu care din spatele unor salarii gretos de mari gasesc motive sa dezarmeze salariatii. Le spun oamenilor ca nu mai sunt ce au fost, ca s-au lasat cu capul pe lauri, ca i-a cuprins lenea si apoi arunca catre ei din bunavointa si cu o scarba hepatica un procent - doua de majorare.
Si uite asa povesteam eu cu prietenul meu aseara despre cei 15 ani dedicati presei. Ne intrebam cata umilinta poate indura un om si cand vine oare RECUNOSTINTA in filmul asta prost. Probabil niciodata pentru ca nu pentru recunostinta am facut-o dar e urat sa nu mai ai bani nici de tigari de la un salariu la altul in timp ce traiesti alaturi de oameni care nu au facut nimic si sunt apreciati, laudati si retribuiti. Probabil numai pentru ”buzele zemoase”.
PS: Daca tata ar citii articolul asta s-ar incumeta sa scoata cureaua dupa 20 de ani de cand nu a mai facut-o. Mi-ar aplica o corectie sa-mi intre mintile in cap, dar cred ca ar fi si vai de cei ce si-au batut joc pentru ca le-am permis.
PPS: Pentru cei care vor sa sara ca arsi de cur le spun ca discutia cu prietenul meu imaginar se refera la presa per ansamblu nu la locul meu de munca de unde imi incasez uneori amarata de leafa ( asta ca sa nu raman si fara ea ) si poate fi considerata , pentru consolare, un moment de aberatie schizofrenica din categoria celor cu care cu atata placere va obisnuit Mile Carpenisan.
